Locuitorii comunei Plăieșii de Jos trăiesc în cinci sate: Plăieșii de Jos, Plăieșii de Sus, Imper, Iacobeni și Casinu Nou.
Cele trei așezări dintre Munții Ciucului și Munții Nemira, Plăieșii de Jos, Plăieșii de Sus și Imper numite ”Nagykászon” precum și așezările Iacobeni și Casinu Nou, în timpul domniei regelui Sigismund s-au separat de Scaunul Ciucului, devenind scaun fiu al Ciucului. Privilegiile scaunului fiu au fost confirmate în 1462 de regele Matthias Corvin. Scaunul a fost condus de un locotenent (belliductus) și un judecător (iudex).
Scaunul fiu a fost anexat de către Iosif al II-lea la județul Trei scaune în 1784. În anii 1850, autocrația Bach i-a desființat independența, iar între 1849 și 1854 a fost clasificată temporar la districtul Târgu Mureș (în timpul existenței celor 6 districte transilvănene) și între 1854 și 1860 (la momentul împărțirii în 10 districte) la districtul Târgu Secuiesc. În jurul anilor 1860-1876, după căderea perioadei Bach, a devenit din nou autonom până la organizarea comitatului, apoi a fost atașat la județul Ciuc, devenind districtul ”Kászonalcsík”.
Conform datelor din 1786, populația din comună era de 901 persoane în 119 case. Conform datelor din 1850 erau 6783 de locuitori în 1341 case, în 1869 erau 6878 locuitori în 1728 case. În 1880 avea 7329 de locuitori, dintre care 86,35% erau romano-catolici.
Conform recensământului de la începutul secolului al XVII-lea, comuna era locuită de 152 familii de secui liberi și de o familie de proprietar primor, cu 12 familii de iobagi plasate în jurul conacului. La recensământul din 1719, cele 4 sate aveau 1766 de locuitori. Majoritatea populației a crescut vite, oi și cai pe pășunile și pajiștile composesoratelor, care reprezentau domeniul public al localității. Animalele excedentare s-au vândut la târgurile din Ciuc și Trei scaune. Din pădurile comune de pini s-a produs material de construcție, iar din lemnul de stejar și de fag lemn de foc și lemn pentru scule. Timp de secole, cele cinci sate din bazinul Casin au organizat adevărate mitinguri pe piața din centru.
Spre sfârșitul secolului XIX, la târgurile locale au participat în mod regulat artizani din Târgu Secuiesc, pantofari din Frumoasa, olari din Mădăraș, Dănești și Corund, postavi din Brașov, blănari din Cozmeni, căruțași din Brețcu, etc.
Cultură, artă populară
Arta populară secuiască din comună, spațialitatea curților (cu clădiri independente cu diverse scopuri) era încă legată de zootehnia de odinioară.
Datorită locației sale periferice și poziției sale închise, această zonă a păstrat formele tradiționale de artă populară secuiască pentru mai mult timp.
Arhitectura
Caracteristica construcției din Casin și secretul influenței sale artistice este realizarea deplină cu o logică de fier și chiar îmbunătățirea artistică a materialului, a structurii și a schiței. Aceasta este o respingere a credinței că artistul își formează creația din joacă, din plăcere pentru sine, că arta populară nu este decât supraornamentarea, împopoţonarea formelor și structurilor folosite în scopuri practice. Pe de altă parte, acest lucru este demonstrat și de faptul că soluțiile învățate de la meșterii din oraș sau de la cei aduși în comună sunt, de asemenea, adaptate nevoilor socio-economice locale și modurilor tradiționale de satisfacere a acestora. Astfel de obiceiuri prevalează și astăzi: dezvoltarea clădirii din interior spre exterior, respingerea proporțiilor formaliste nerezonabile, dar în același timp desenul îndrăzneț al clădirii și integrarea acesteia cu celelalte clădiri în spațiu, monumentalitate.
Mobilier
Cele mai rudimentare piese de mobilier sunt făcute și astăzi de către fiecare, iar la un moment dat fiecare piesă de mobilier era făcută acasă. De-a lungul timpului, confecționarea de mobilier care era la modă a necesitat o cantitate tot mai mare de îndemânare și un set mare de instrumente pe care doar câteva familii le avea, atelierul trecând de la tată în fiu. Aceste familii nu erau exclusiv tâmplari, ci aveau cunoștințe din multe meserii. Chiar și astăzi tâmplarii sunt pricepuți și în alte meserii. Ingeniozitatea și măiestria tradițională a săteanului au fost factorii care au garantat supraviețuirea industriei artizanale. Acest fenomen presupune, de asemenea, condiții socio-economice care, până de curând, necesitau un anumit grad de menținere a autoaprovizionării. Cu ocazia revoluției din 1848 izolarea feudală a dispărut doar în principiu, efectul civilizației urbane, efectul economiei capitaliste asupra diferențierii industriei populare - datorită distanței marilor orașe și lipsei căilor ferate - abia își simțise efectul mult timp. Stratificarea socială este, de asemenea, relativ lentă și se va accelera abia după încheierea secolului, după „proporționalizarea” composesoratelor. Timp îndelungat, nu a existat nici un cast de proprietari, a căror membri să nu participe însăși la munca gospodărească de acasă.